sâmbătă, 31 ianuarie 2009

(UPDATE) 2011, următorul val de extindere: Croaţia şi Islanda

Islanda a fost atinsă serios de criza globală. Sistemul ei financiar a fost lovit din plin, iar trei sau patru bănci locale au avut de suferit, două sau trei dintre ele au fost chiar naţionalizate parţial. Abia acum islandezii şi-au pus serios problema admiterii în Uniunea Europeană. Au văzut că este mai bine să aibă economia la protecţia unei monede puternice precum euro. Coroana islandeză (ISK) s-a devalorizat în ultimele luni, cam la fel ca leul nostru. Numai că la ei a pornit mai devreme. Până acum principalul punct pe care islandezii nu-l agreau era pescuitul. Şi faptul că ştiu sigur că vor da mai mult la bugetul european decât vor primi.

Islanda este acum membră EFTA, împreună cu Norvegia, Elveţia şi Liechtenstein. În plus, este membră a EEA (Spaţiul Economic European - SEE), ca toată EFTA (în afară de Elveţia), lucru ce îi permite accesul pe piaţa UE. Unde mai pui că este şi membră în spaţiul Schengen. Aşadar, este cu un picior în UE.

Abia acum şi-au dat seama de avantajele statutului de membru UE, acceptarea populară a crescut, iar din ce în ce mai multe partide susţin aderarea. Potrivit comisarului european pentru extindere, cel mai bun termen ar fi 2011, laolaltă cu Croaţia.

Croaţia
Un cuvânt care ne duce în altă parte a continentului, în Est. Croaţia este în prezent ţara aflată în pole-position pentru admiterea în Uniune. Celelalte două ţări candidate sunt Macedonia şi Turcia. Cea din urmă o să stea mult şi bine, dar măcar negocierile să meargă înainte. Oricum are probleme mari nu numai cu faptul că nu recunoaşte Cipru, susţine Republica Turcă a Ciprului de Nord, are destule probleme cu democraţia, respectarea drepturilor omului, sărăcie... şi mulţi europeni au încă rezerve serioase privitoare la integrarea unei ţări de religie majoritar islamică, deşi este stat laic. Muntenegru a mai depus în decembrie 2008 candidatura, Comisia Europeană nu i-a dat încă un răspuns, dar ar fi de aşteptat să fie unul pozitiv, iar ţara să treacă şi ea la statutul de candidat. Serbia îşi va depune candidatura anul acesta, până în iunie. Croaţia este membră CEFTA, alături de Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Serbia, Macedonia, Albania, Moldova şi Kosovo (administraţia ONU, UNMIK; independenţa Kosovo nu este recunoscută de toate statele membre).

Croaţia a făcut progrese suficiente pe calea aderării. Nivelul de trai este mai ridicat decât la noi, economia merge, turismul înfloreşte, oamenii sunt civilizaţi. Anul 2011 este un termen numai bun. Cam aşa o să arate UE în 2011, după admiterea Croaţiei şi a Islandei. În plus faţă de Macedonia şi Turcia, statutul de ţări candidate va mai fi deţinut de Muntenegru şi Serbia. Proiecţia este făcută pe situaţia din prezent.
Valul 2011
Până mai ieri, Croaţia intra singură. Ultima dată când a fost admisă doar o ţară a fost în 1981: Grecia. Putem pune la socoteală şi 1990, când teritoriul RDG a intrat în UE prin unificarea Germaniei. Extinderea din 1990 nu a presupus apariţia unui nou stat membru, ci doar extinderea teritorială. Acum, dacă Islanda îşi potriveşte ceasul cu Croaţia, vom avea de-a face cu un nou val, în locul unei extinderi "single". Provocările vor fi diferite pentru cele două ţări, date fiind diferenţele, nu numai de geopolitică, ci şi economică şi socială.

UPDATE: Având în vedere faptul că Albania a anunţat că îşi va depune cererea pentru a obţine statutul de candidat la UE, am colorat harta corespunzător.

vineri, 30 ianuarie 2009

Un PS la DM

Ca un PS, un material destul de recent legat de clipuri, fotografii şi artwork. Şi un cuvânt care le strânge pe toate trei: Anton. Comentariul este în norvegiană, dar sincroanele sunt în engleză. Enjoy!

joi, 29 ianuarie 2009

UPDATE10: Universul poate fi ascultat din 20 aprilie

Iată că Mute mai dă încă o informaţie despre următorul album Depeche Mode: tracklist-ul. "Sounds of the Universe" o sa fie lansat pe 20 aprilie 2009 şi o să conţină următoarele titluri:

1. In Chains
2. Hole to Feed
3. Wrong
4. Fragile Tension
5. Little Soul
6. In Sympathy
7. Peace
8. Come Back
9. Spacewalker
10. Perfect
11. Miles Away / The Truth is
12. Jezebel
13. Corrupt

Primul single o să fie "Wrong" şi o să fie lansat pe 6 aprilie 2009. Nu ştiu de ce piesa 11 are două titluri. Hidden track? Se reia seria de interludii numerotate? În epoca asta nu se mai pune problema de fadeuri... Până la mai multe info, avem doar mini-serialul In the Studio, care are până acum şase web clipuri.

1. "Fletchcam-ul" găseşte ceva acustic


2. Cum se scoate un sunet mai neobişnuit


3. Un riff


4. Dave testează un microfon nou


5. Martin descoperă noi acustici :))


6. Vocile din "Wrong"


UPDATE1:
7. Dave pune voce la "Jezebel"


UPDATE2:
8. Martin, Dave şi Ben Hillier încearcă nişte instrumente (Dave la chitară!!!)


UPDATE3:
9. Martin şi Ben Hillier lucrează la un sunet din "Wrong". Piesă o să fie catchy.


UPDATE4:
10. Martin cântă "Wonderful world"


UPDATE5:

11. Martin încearcă nişte sunete noi la chitară şi se aude o mică parte din "Miles Away"


UPDATE6:
12. Tony Hoffer lucrează la un remix al "Ghost"

UPDATE7:
13. O tentativă de "Stand by me"


UPDATE8:
14. Dave lucrează la "Light"

UPDATE9:
15. Se lucrează la "Corrupt"


(bonus). Cum sună "Wrong"în studio


16. Martin face un riff la "Corrupt"


17. Martin a găsit o pelerină interesantă


UPDATE10:
18. Cum lucrează Ben la "Come back"


19. Dave şi Martin lucrează la "Ghost"


20. Martin face un riff la "Ghost"


Keep moding...

miercuri, 28 ianuarie 2009

Trei piloni ai energiei în secolul 21

Revoluţia industrială încă îşi face simţite efectele. Cel mai pregnant este în domeniul energetic, unde încă avem de-a face cu o dominaţie a energiei fosile. În afară de implicaţiile grave pentru mediu, combustibilul fosil (indiferent de care este) are un mare dezavantaj: este finita. Consumi mult, se duce.

Astfel, în viitor consumul energetic trebuie să se realizeze pe trei piloni:
1. regenerabilitatea;
2. eficienţa;
3. economia.

1. Regenerabilitatea
Ce-i finit se termină. Indiferent cât de mult este. Aşa e şi rabdarea mea. Dacă societatea nu este pregătită din timp să facă faţă momentului în care nu va mai fi carbune (în România se va termina carbunele peste 150 de ani, dar totuşi...), petrol (parcă 10 ani la petrol, după care se trece la tehnologia aia prin care se "ling" pereţii unde era vechiul zăcământ), gaz metan (nu ştiu cât gaz mai avem, dar este suficient) sau uraniu (25 de ani în cazul nostru), trebuie să fie ceva la îndemână. Ceva regenerabil, care să nu se termine. Cea mai veche energie regenerabilă folosită la noi este cea hidro. Avem hidrocentrale o grămadă, de toate tipurile, unele chiar în zone de câmpie (pe Olt), ca era relieful de aşa natură încât permitea şi raritatea asta.
În afară de hidro, în viitor o să se ieftinească şi o să fie mai accesibile resurse precum solară, eoliană, geotermală, valuri, maree... Astfel încât soluţia ideală este ca să ai pe casă panouri solare şi o mică elice de vânt. Când consumi mai puţin decât produci, iei din sistem. Când produci mai mult, bagi în sistem. Oricum o dai, chiar şi când consumi mai puţin, măcar mai salvezi ceva energie.

2. Eficienţa
Nu degeaba le-am pus în ordinea asta. Adică e ok să ai şi panouri fotovoltaice, şi morişca de mică putere şi transformatorul în curte, dacă ai becuri de 100W. Sau aparatură electrocasnică de la clasa de energie B (inclusiv) în jos. Din punctul meu de vedere, A deja este cea mai proastă variantă posibilă. Dacă se găseşte A+, go for it. Ca să nu mai vorbim de faptul că A++ se găseşte din ce în ce mai des. Eu am înlocuit în casă toate becurile clasice, cu filament, cu becuri eficiente. A luat ceva timp, că nu le-am pus pe toate odată ci în tranşe, dar după 2-3 salarii era schema completă. Astfel încât, acum un bec aprins consumă sub 25kWh, de patru ori mai puţin. Iar toate trei dintr-o cameră consumă sub 75kWh. Cât despre lumină, am avut grijă să le iau pe cele mai scumpe, de cea mai mare putere, adica 1.500 de lumeni, cam cât un bec clasic de 120kWh.
Tot aici intră şi reglementarea aia europeană ca aparatura electronică să consume cât mai puţin în stand-by. Că acum consumă aiurea de mult.

3. Economia
Vine fix a treia, pentru că degeaba produci tu ceva-ceva pe acoperiş, degeaba ai becuri eficiente energetic (sau economice, cum li se mai spune), dacă laşi becul aprins în bucătărie când te uiţi la un film în sufragerie. Sigur că printr-o economie la sânge se pot obţine rezultate minunate, dar ar fi chinul prea mare şi energia redusă prea mică. Fiind atent cu consumul şi închizând ce nu foloseşti. Altfel, este ca şi cum îţi baţi joc de cele două chestii de mai sus.

Abia atunci o să fie un consum mai mic la nivel naţional şi facturi mai mici pentru micul consumator. Chiar dacă cheltui mai mult iniţial (becuri economice, panouri solare...) amortizarea se face în timp, după care factura devine în mod real mai mică.

marți, 27 ianuarie 2009

Traian Băsescu face figuraţie cu candidatura

Obsedat de putere, obsedat de a câştiga alegerile prezidenţiale din toamnă, Traian Băsescu face acum aluzia că nu ar mai candida pentru încă un mandat. Dacă actualul guvern nu ar evolua atât de bine pe cât ar vrea el.
Cine îl mai crede? Membrii PD. Mă rog, PD-L, deşi particula aia cu "L" bine ca nuca în perete lângă noua denumire a FSN Nu trebuie uitat că Iliescu şi ai lui au plecat în 1991, partidul a candidat în alegerile din 1992 ca FSN, in 1994 şia luat denumirea de PD (FSN) şi în 1998 a renunţat la particula dintre paranteze.
Oricum, marele FSN este iarăşi la putere. Doar s-au strâns trandafirii la loc. Noroc că se mănâncă între ei. Nu numai un partid cu altul, ci şi în cadrul aceluiaşi partid. Iar şeful statului conduce toată schema. Acum e şi prim-ministru. Cum e Boc? Păi ce putere are Boc? Mai nici una, totul e directivă de la Cotroceni. Acum are şi o majoritate de 70% din legislativ, cam ca după alegerile din 1990. Are peste două treimi, poate să facă orice.
Şi în condiţiile astea, pe el îl bate gândul să nu mai candideze?! Cam cât de credibil ar putea să fie? Să-şi salveze partidul? Păi tocmai patidului o să-i vină factura pentru alierea cu PSD. În loc să accepte răul mai mic, reluarea colaborării cu PNL, PD a ales răul mai mare: PSD. Cum se simt cei care au votat PD, crezând că votează dreapta, votează împotriva PSD. Şi nu mă refer la membrii de partid, care urmează fanatici discursurile liderilor şi le dau dreptate indiferent de situaţie. În loc să lase PSD-ul să moară, că asta urma după alţi patru ani de opoziţie, PD l-a salvat şi peste patru ani va muri el. Oricum, în mandatul ăsta în PSD miroase a spargere. Cred ca Geoană şi câţiva oameni mai spălaţi o să facă un partid mai mic iniţial, care o să crească mai târziu, timp în care partea grobiană o să moară lent.

Testul va fi la alegerile europarlamentare. Probabil că o să fie în mai. Ca până acum, PD nu are strategie, niciodată nu a avut, totul a făcut la repezeală, la impact şi la şantaj. Fără cap, fără plan, fără să asculte altă părere. Merge, bine. Nu merge, nedescurcăm. Cam astea erau diferenţele între 1996-2000, la şedinţele partidelor din coaliţie. La PNŢCD vorbeau toţi, pe rând, fiecare trebuia ascultat că aşa văzuseră moşii când erau ei juniori şi-i trimiteau seniorii de atunci să le ia ţigări. La PD ţipau toţi, hău hău, pumnul în masă, ameninţări, până la urmă se ajungea la o concluzie smucită, bani să iasă. Probabil că până la europarlamentare preşedintele o să o tot ţină într-un vals pe tema candidaturii, ca o virgină, că i-ar place dar n-ar vrea. După alegerile astea o să aibă o părere clară. Am zis o să aibă? Greşit. O are deja. Atunci doar o să o spună, când o să mai convingă nişte oameni cum că nu ar vrea puterea. Dar că situaţia i-o cere.

luni, 26 ianuarie 2009

Contra-Zeitgeist (partea a 3-a)

Am văzut recent filmul Zeitgeist. Marele, celebrul şi aclamatul. Cronologic, s-a întâmplat de aşa natură încât am văzut mai întâi partea a treia, la care o să mă refer acum. Părea a fi un film de sine stătător, aşa că am crezut că este vorba despre trei Zeitgeist-uri şi că eu l-am văzut pe al treilea. Mai văzusem mai demult secvenţe şi era ceva cu 11 septembrie, iar în ce am văzut eu nu apărea nici un 11 septembrie. Am aflat apoi că eu am văzut partea a treia din filmul propriu-zis, care este în fapt al doilea. Ca să definesc clar termenii:
- American Zeitgeist (2006), despre 11 septembrie, războiul împotriva terorismului şi religie;
- Zeitgeist - the Movie (2007), filmul "original", în trei părţi, prima despre religie, a doua despre 11 septembrie şi războiul împotriva terorismului şi a treia despre Fed, bani, dolar, finanţe mondiale, crize financiare, guvern mondial. Da, toate bălăriile în aceeaşi parte.
- Zeitgeist: Addendum (2008), "la cererea publicului" s-a oferit şi o sechelă, de data asta în patru părţi. Prima despre bani şi credite, a doua este un interviu cu un tip care era omul prin care CIA corupea sau finanţa nişte guverne, a treia despre "Proiectul Venus", mai exact planul unui (alt) tip care vrea să salveze omenirea eliminând banii şi readucând-o la trocul de acum mii de ani ("economie bazată pe resurse") şi partea a patra despre cum merg lucrurile în SUA, din punct de vedere social.
Deşi nu mi-a plăcut aproape deloc, nu mă sfiesc să spun că site-ul de unde se pot accesa cele două este www.zeitgeistmovie.com, de acolo sunt linkuri (cu selectarea subtitrării în română) către ambele filme, Zeitgesit - The Movie şi Zeitgeist: Addendum. N-am chef să mai îmi fac timp şi pentru celălalt, aşa că nu am stat să-l caut. Nu vreau nici să pun aici video, nici măcar partea a 3-a. N-am chef să încarc aiurea site-ul. Cine vrea să le vadă, să clicheze pe linkuri.

După ce am văzut grozăvia de parte a treia din Zeitgeist, m-am gândit că ar fi bine să văd tot, ca să am o părere clară. Puteau foarte bine să fie trei documentare total separate, aşa de diferitel sunt temele. În primul rând trebuie notat faptul că se adresează publicului american, care consideră că Lumea (intenţionat cu "L" mare, în sensul de toată planeta asta) este SUA, iar restul lumii este complet altceva, undeva departe, la mama dracului cu care noi, americanii, nu avem treaba. În al doilea rând, discursul este bazat pe a demonstra nişte chestii pe care producătorii le consideră adevărate. Ipoteza este clară, efectul este ceea ce vedem în jurul nostru, numai că toată argumentaţia se bazează pe o presupunere. La fiecare demonstraţie am văzut că s-a trecut mult prea uşor peste dovadă, sau peste argument, şi dezvoltându-se foarte mult ceea ce cred realizatorii că s-a întâmplat ca urmare a ceea ce ţi s-a zis în treacăt. Adică, la un moment dat, am şi zis "Ceee?" şi am dat înapoi, să văd cu a ajuns omul la concluzia respectivă. Nici un argument clar. Doar că presupunând că X este aşa, atunci ia uite ce a putut să se întâmple, după care a urmat o nenorocire care a dus la un căcat. Toată demonstraţia nu stătea în picioare decât dacă presupunerea cea dintâi era pe bune. Şi cum a fost menţiontă en passant, nu au putut să cred ceea ce am văzut în documentar.
Culmea e că am mai văzut oameni din ăştia, chiar la muncă. Mătură cu tine pe jos sau demonstrează cât de tari sunt ei, vor să penalizeze pe unul şi altul, totul bazându-se pe o presupunere forţată aruncată în discuţie aşa în treacăt, ciupită puţin şi înflorită la maxim. Dar imediat ce audienţa a înghiţit-o nemestecată şi nimeni nu a pus reflectorul pe ea să vadă cât de solidă este, totul merge înainte.

Să intru în subiect
Destul cu introducerea. Tema principală este faptul că banii sunt o invenţie creată de nişte băieţi care vor să stăpânească lumea. Şi nu oricum, să ne înrobească pe noi toţi. Şi băieţii ăştia complotează de zeci (poate sute) de ani, din tată în fiu. Ei sunt "marii bancheri mondiali", şefii "cartelelor bancare mondiale" şi din partea altor organizaţii ultra-secrete mondiale care au trasat totul la nişte întâlniri ultra-secrete. În primul rând, dacă totul e aşa un mare secret, de unde au aflat producătorii? Mister. În al doilea rând, de unde să ştiu că premisele servite în documentar sunt reale? Adică, oamenii ăia chiar au zis chestiile alea în acea ultra-secretă întâlnire dintr-o locaţie ultra-secretă la care au participat numai ei şi au jurat (aşa spune naratorul) să nu dezvăluie ce au discutat acolo? Dovezi - zero. Seamănă foarte mult cu presa puterii din România de la începutul anilor 1990. Membrii şi acţiunile opoziţiei reprezentau ceva malefic, totul bazându-se pe ceva ce s-a menţionat în grabă. Mult-stimatele doamne Corina Drăgotescu şi Lelia Munteanu erau experte în 1990 (culmea absurdului a fost atinsă în materialele din ziarele apărute în 15 şi 16 iunie 1990) în manipulări de genul ăsta, fără dovezi, fără imagini clare, doar poveşti.

Revenind. Sunt destul de multe idei care m-au mirat la maxim în bucucaşa parte a treia. Nu le mai ştiu chiar pe toate, doar pe cele mai ciudate. Una este aceea că banca naţională a unei ţări împrumută guvernul cu bani, pe care ea îi tipăreşte după bunul plac. Împrumutul ar fi cu dobândă, pe care guvernul o plăteşte cu bani pe care tot banca naţională îi tipăreşte. Şi tot aşa, lucru ce creează o spirală care duce la... sclavie. De unde până unde banca naţională împrumută? Nespecificat. Dacă spirala chiar era aşa, ori se ducea la infinit cu multiple zerouri, ori se spărgea buba în 5-10 ani. Eh nu, realizatorul a găsit soluţia: se plăteşte prin inflaţie. Bine, şi când e deflaţie? Acest cuvânt nu apare în tot documentarul. Într-o ţară în care nu s-a dat drumul la tiparniţa de bani complet aiurea (România 1982-1989 şi 1991-1995), ideea de inflaţie sperie pe alte considerente.

Ideea generală este cea cu stăpânirea lumii prin bani, la care se lucrează de decenii. Problema este că publicul-ţintă nu a văzut comunismul pe viu. În anii 1950, în ţările ocupate de URSS din Europa de Est s-au instaurat regimuri comuniste care stăpâneau la propriu ţările respective. O mână de oameni avea totul în... mână. În doar câţiva ani. Fără muncă de zeci de ani de convingere. Iar în anii ăia oamenii văzuseră capitalismul din plin, nu ca în 1990. Dovada există, deschide orice carte de istorie. Nu e nevoie ca nişte băieţi să se schimbe de la o generaţie la alta şi să umble cu instrumente atât de fine, iar tranziţia spre acea situaţie să fie atât de lină, practic inobservabilă de la un deceniu la altul. Prin ochii americanului de rând, e groasă.

Teama de abstract
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost foarte siguri pe lucrurile materiale şi foarte speriaţi de abstract. De necunoscutul pe care îl reprezintă ceea ce se poate face cu acel obiect sau motorul care face să meargă înainte ceva ce nu pot controla. Explicaţiile care nu se văd. Cum cresc culturile? Ceva abstract. Este sigur un zeu care se ocupă de asta. Avem recoltă proastă, zeul s-a supărat. Cum îl îmbunăm? Îi aducem ofrande. Dar, să fim atenţi pe viitor, că zeul poate fi şi rău şi uite ce ne poate face. Astăzi ştim că totul este biologic.
În evul mediu se credea că orice fel de bubă îţi apare pe corp reprezintă un diavol, care te stăpâneşte şi vrea pe acolo să iasă afară. Clerul chiar credea că poate vindeca oamenii de boli făcând slujbe, rugăciuni, mătănii, sfinţiri şi alte operaţiuni asemănătoare. Astăzi ştim că totul ţine de medicină. Aşa au fost omorâte femei nevinovate pentru că au mâncat ceva stricat şi le-a ieşit o urticarie sau au avut alergie la ceva. Clasificate drept "vrăjitoare", erau inspectate de inchizitori care le găseau pe corp "urmele diavolului".
Oamenii au interpretat greşit şi s-au speriat de-a lungul timpului de multe chestii. Acele superstiţii ne stârnesc râsul acum, pentru că ştim explicaţiile. Se credea că fotografia îţi fură sufletul. Că visele prevestesc viitorul. Că avioanele experimentale sunt nave extraterestre. Că dacă îţi scremi mintea gândindu-te la o persoană şi la un anumit mesaj, prin "telepatie" persoana chiar o să primească mesajul. Şi câte şi mai câte. Am trăit să văd un dobitoc speriat de un e-mail cu subiectul "anthrax", pe motiv că dacă îl deschide o să fie contaminat prin "radiaţiile monitorului".

Banul. În istoria omenirii conceptul este încă de dată recentă. Noţiunea este abstractă, moneda sau bancnota reprezentând o valoare, care este o idee. Ceva abstract. Ceva pe care oamenii nu pot defini foarte clar. De unde vin banii? De ce au aceste valori? De ce se ajunge la inflaţie, iar banii mulţi de ieri nu mai valorează nimic azi? Cu 4 lei, în 1989 luai o pâine, iar în 1999 nici nu mai contau. Pentru mulţi este o necunoscută. Ceea ce sperie.
Totul are o explicaţie, totul este logic. Sunt nişte mecanisme financiare care se predau în facultăţi de profil. Dar acum e criză, iar oamenii sunt speriaţi. Nu ştiu de ce, nu ştiu ce se întâmplă cu banii şi asta îi sperie. Banul este ceva abstract, aşa că rezolvarea trebuie să fie ceva la fel de abstract şi de rău: o conspiraţie globală. Care ce vrea? Să conducă lumea. Cine mai vroia să conducă lumea? Televiziunea. Coca Cola. McDonald's. Microsoft. Acum a venit rândul băncilor.
Oamenii asociază valoarea cu imaginile de pe bancnote sau mini-basorelieful monedelor. Un experiment psihologic ar fi bancnote cu aceleaşi desene, dar cu alte valori. Oamenii asociază valori anumitor obiecte. Valori pe care le traduc în bani. Asta e fundamentul comerţului, al schimbului. Nu poţi schimba trei ouă pe o pâine dacă nu ai un sistem de valori. Ok, dar dacă nu găseşti un om care să vrea trei ouă, dar vrea să scape de o pâine? Se converteşte valoarea celor trei ouă în bani. În fond, nu-i dai trei ouă, ci valoarea pe care o reprezintă. Astfel, dacă îi dai bani, el îşi poate lua cu acei bani cele două roşii de care avea nevoie. Nu să caute de nebun un om care să-i dea pe cele trei ouă primite de la tine, cele două roşii de care are nevoie. Dispariţia banilor ar da totul peste cap. S-a încercat în URSS la începutul anilor '20, avea Lenin un proiect care a fost un eşec total.
Ca să nu mai vorbim de reprezentările non-valorice ale valorilor băneşti. Cecurile, cardurile, obligaţiunile, alte şi alte simboluri financiare. Cardul este o noţiune şi abstractă, deoarece nu arată dimensiunea banilor. Poţi avea oricât în cont. Oamenii nu ştiu, când plătesc nu mai văd - la propriu - valoarea pe care o dau, aşa cum se întâmplă atunci când plătesc cash. Plătesc chiar în abstract, o valoare de X din totalul de Y din cont, care cont nu mai este un cufăr ca pe vremuri ci tot o reprezentare abstractă. Ca să nu mai vorbim de cardul de credit, pentru care a fost totuşi nevoie de o reprezentare mai adecvată a sumelor mari, prin culori asemănătoare metalelor preţioase (gold, platinum), pentru ca subconştientul oamenilor să poată face o diferenţă între statutul social şi puterea financiară a straturilor din care aparţin doi posesori a două carduri de culori diferite.
Astfel de noţiuni abstracte sperie. Oamenii nu deţin controlul. Altcineva. Vinovaţii nu mai sunt zei, diavoli, extratereştii, ci mega-conspiraţii mondiale ultra-secrete.

Creditul
Cum era lumea când nu era credit? Se dezvolta greu. Vor băncile să ne transforme în sclavi? Păi sclavi şi iobagi existau înainte de credit. Multe chestii nu se pot face sau cumpăra decât cu bani mulţi. Cum "mult" este un termen relativ, să zicem că bani mulţi... ceea ce înseamnă pentru tine bani mulţi. Pentru un pakistanez, 1.000 euro. Pentru un român, 10.000 euro. Pentru Dinu Patriciu, un milion de euro. Pentru Bill Gates, un miliard de euro.
Cum obţii lucrul respectiv? Dacă îl cumperi. Cum îl cumperi dacă nu ţi-l permiţi? Strângi bani. Într-o societate fără credite bancare pentru persoane fizice. Sau iei un credit. Nu ai banii, dar primeşti obiectul şi plăteşti în rate după. Fiind un serviciu, trebuie să-l plăteşti. Aia e dobânda.
Băncile vând bani. Pentru unii e greu de înţeles. Banii sunt o marfă pentru bancă. Banca îţi vinde 1.000 de euro pentru 200 de euro, să zicem. Tu nu-i dai banii înapoi, tu-i dai marfa înapoi, plus BANII cu care ai cumpărat-o. Plăteşti chirie pe banii respectivi, apoi îi dai înapoi. Dacă ai răbdare, strângi bani. Sigur că, până ai strâns banii, apare un model mai nou de maşină. După 7 ani, constaţi că tu ai o maşină nouă, pe care ai dat 10.000 euro, în timp ce amicul care a făcut credit are o maşină model vechi, uzată, pe care a dat în timp circa 14.000 euro. Corect! Dar până atunci, tipul a avut o maşină, iar tu nu. Dacă este doar ideea de a avea, e una. Dacă este vorba de o afacere, este altceva. :)

Necesitatea construirii pe credit
De exemplu, nu ai bani. Începi o afacere de la zero, iei credit pentru start-up. În timp, faci bani, dai banii înapoi, plus dobândă. Vrei să te dezvolţi. Aştepţi până strângi bani sau faic un credit? Dacă totul merge, faci bani şi achiţi creditul, totul este ok. Afacerea poate să nu meargă. Şi pierzi bani. Ai de plătit la bancă datoria, pentru că de acolo ai luat banii. Sau, ai pierdut nişte bani pe care i-ai strâns în timp. De pierdut, tot ai pierdut. Puteai pierde şi lunând credit şi strângând bani. Creditarea nu-ţi garantează succesul.

Creditul îţi conferă avantajul de a începe demersul respectiv sau de a achiziţiona obiectul respectiv mai rapid. Fără credit, stai şi aştepţi până strângi banii. În plus, creditul te disciplinează, deoarece poţi plăti penalităţi sau poţi pierde garanţia (dacă există). Când strângi tu banii, poţi să nu pui mereu aceeaşi sumă deoparte, poţi să nu mai pui deloc, poţi - mai rău - intra în banii strânşi pentru ceva anume din varii motive. Uneori din frustrarea că momentul achiziţionării obiectului sau a dezvoltării afacerii întârzie.

Sigur, pentru unii creditul pe termen lung prezintă riscuri. Dacă rămân fără serviciu şi nu mai pot plăti? Eh, asta este partea de pierdere. Dezavantajul. Avantajul a fost că ai luat obiectul mai devreme. Nu poţi câştiga mereu. Este un risc. Iei credit, te muţi în casă nouă acum. Strângi bani, te muţi în casă nouă peste 30 de ani. De faci? Iei credit pe 30 de ani? Dar dacă rămâi fără serviciu? Hmm, mai bine nu iei, strângi bani. Dacă rămâi fără serviciu, nu numai că nu eşti penalizat, dar poţi chiar să intri în banii strânşi deoparte! Aşa spun unii. Şi au dreptate. Nu se întrabă deloc ce se întâmplă dacă timp de 30 de ani nu te dă nimeni afară. Peste 30 de ani, vor constata că nu au strâns bani, tu ai casă, ei nu au. Şi devin invidioşi... Ei vor doar lucruri 100% sigure. Nu vor să audă de pierdere. Nu cumpără acţiuni pe bursă, pentru că există riscul să scadă. Dacă o să cumpere, se vor revolta atunci când vor scădea. De regulă, nu au cultură financiară, altfel ştiau ce înseamnă riscul şi faptul că a pierde este ceva normal. Cel mai rău este faptul că ei nu ştiu că risc zero înseamnă profit minim. Indiferent ce reprezintă acel profit.

Finally
În concluzie, filmul se bazează pe teama americanului de rând legată de noţiuni abstracte. Banii. Astfel, nimeni nu mai stă să vadă dacă premisele sunt corecte şi motivele sunt justificabile. Poveşti care te sperie sunt înghiţite nemestecate. Filmul nu prezintă adevărul absolut. Ci doar ceea ce înţeleg unii prin "adevăr". Adevărul lor. Se poate ca adevărul lor să corespundă cu al tău, sau filmul să te ungă la suflet şi să crezi că ai găsit "răspunsurile". Nu uita că în definitiv, e doar un film. De altfel, nu corespunde deloc cu adevărul meu.

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

Pe 26-27 ianuarie, cu ochii pe Budapesta

Între 26-27 ianuarie, adică luni şi marţi, o să fie la Budapesta o întălnire în care se va discuta despre punerea în practică a proiectului Nabucco. După cum am mai scris în "Chestia cu gazul", proiectul Nabucco presupune construirea unei conducte care să lege Europa direct de Asia Centrală. Adică să lege consumatorul de furnizor. Începe în Turkmenistan şi ajunge în Austria, de unde se ramifică. Întâlnirea este foarte importantă pentru independenţa energetică a Europei.

Pe hârtie, traseul începe în Turkmenistan, trece pe sub Marea Caspică, ajunge un Azerbaidjan, traversează Georgia, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, ajunge în Austria de unde se sparge în trei direcţii: spre Cehia, spre sudul Germaniei şi spre Italia. Partea care ajunge în Cehia ar trebui să se ramifice spre Slovacia, Polonia şi nordul Germaniei. Partea care ajunge în Italia se duce până în Sicilia. Eh, abia ţeava care a pătruns în sudul Germaniei este mai groasă, deoarece trece prin Franţa şi ajunge în... Marea Britanie. Marea Britanie, care era exportator de gaze până nu demult. Dar consumul său a crescut, în timp ce producţia nu a reuşit să ţină pasul. Ba chiar rezervele se apropie de epuizare. Procesul se numeşte "americanizare", după ceea ce s-a întâmplat cu petrolul în SUA. SUA, din exportator de petrol, în anii 1940 a ajuns acum importator, deşi producţia a crescut, dar nu a putut ţine pasul cu consumul. Mai punem la socoteală şi micile trasee care se desprind din cel principal (spre Serbia...).
Suprapunând harta membrilor NATO peste cea a membrilor UE, la care adăugăm şi ţările care vor să se integreze în oricare dintre cele două structuri, observăm că Rusia este cam închisă. Ucraina şi Georgia vor deschis în NATO. Azerbaidjan este ultima ţară care şi-a anunţat intenţia de a intra în NATO. Securizarea drumului dinspre resurse spre consumatori s-a extins destul de mult. "Gaura" din fosta Iugoslavie este pe cale să se umple. Croaţia este în NATO şi statul cu cea mai scurtă perioadă de timp până la admiterea în UE. Cel mai probabil va fi în acelaşi val cu Islanda, imediat ce islandezii vor formula o cerere oficială. Albania este în NATO, Macedonia este în faţă la admiterea în NATO şi are statutul de ţară candidată la UE. Muntenegru şi-a depus recent cererea de a candida la UE. Serbia va face acelaşi lucru până în iunie. Kosovo este clar sub protecţia SUA şi a Germaniei. Rămâne Bosnia-Herţegovina, care este pe drumul integrării în UE, deşi este departe.

Buturuga mică răstoarnă carul mare. În cazul de faţă, buturuga mică este Azerbaidjan, iar carul mare este Rusia. A trecut aproape neobservat anunţul Azerbaidjanului asupra intenţiilor sale de a intra în NATO. Practic, cercul din jurul Rusiei s-a închis. Iar Azerbaidjan este un avanpost numai bun pe drumul resurselor. În plus, poziţia azerilor faţă de Nabucco s-a modificat radical. Faţă de eziterile ce ascundeau preferinţe pro-ruse în octombrie la declaraţiile tranşante de la începutul lunii ianuarie pare cale lungă, dar nu a durat decât două luni.
La reuniunea de la Budapesta, toţi ochii vor fi îndreptaţi spre Azerbaidjan, deoarece are în zonă o poziţie de importanţă strategică, fiind singura variantă, fiind flancată de Rusia la nord şi de Iran la sud şi având ieşirea la Marea Caspică, vizavi de Turkmenistan. Pentru ocolirea Azerbaidjanului ar fi nevoie de independenţa republicilor autonome de la nord de Caucaz, deţinute în prezent de Rusia, sau de readucerea şahului (aliatul SUA) în Iran. În cel mai rău caz, independenţa popoarelor de pe litoralul iranian al Mării Caspice. Nu trebuie uitat că Iranul, chiar şi în dimensiunea de azi, mai restrânsă decât a Persiei de demult, a rămas un imperiu, dat fiind faptul că persanii sunt doar poporul dominant din Iranul multi-naţional, nu singura naţiune, ca într-un stat naţional.

Sigur că azerii au şi condiţii. Numai bune pentru europeni. Dacă tot trece conducta pe la ei, de ce să nu vândă gaz în Europa? Nu ma sunt partenerii Rusiei, căreia îi vindeau gaz ieftin (la fel ca Turkmenistan şi Kazahstan), ci vor să concureze Rusia pe piaţa europeană. Din acest modul, pregătesc şi exploatarea unui nou perimetru, la Shah Deniz. Bine, pe consumatorul final dintr-un sat din România nu prea o să-l intereseze că gazul pe care-l arde vine de la Shah Deniz... Şi să nu uităm că Turcia deja cumpără gaz din Iran, pe are în viitor îl poate introduce la vânzare în conductă.
La Budapesta vor fi prezenţi reprezentanţi din Austria, România, Bulgaria, Turcia, Georgia şi Azerbaidjan. Nu trebuie uitată gazda, Ungaria. De la noi nu se mai duce premierul Emil Boc, ci ministrul de profil, Adriean Videanu. Sper să ştie că va participa la reuniunea care va decide reducerea influenţei ruse în Europa prin canalul energetic. Să sperăm după întâlnire că nu se va mai pierde timp... ce vorbesc, adevărul tocmai acesta va fi. Se va pierde mult timp pentru selectarea unor constructori dintre clienţii politici ai guvernanţilor, cu materiale furnizate de alţi clienţi politici ai guvernanţilor. Nu contează să fie realizat repede, ieftin şi calitativ, ci scump şi banii să intre în contul clientelei. Pun pariu că Videanu va întreba dacă nu se pot face conducte din marmură.

După ce se va construi, cu corupţia de rigoare şi sifonarea de fonduri, conducta va avea o importanţă specială pentru noi. După cum spunea fostul preşedinte Emil Constantinescu (unul dintre promotorii proiectului Nabucco) vom fi conectaţi direct la ţeava de gaz şi vom încasa taxe de transport de la jumătate din Europa. În plus, ideea lui Dinu Patriciu referitoare la spaţiile de stocare ar putea prinde viaţă în acest context. Adică în spaţiile fostelor depozite de gaz, care vor fi epuizate, se va putea stoca gaz, în caz de nevoie.

În plus faţă de rezervele din Turkmenistan şi Kazahstan, precum şi cele din Azerbaidjan de pe traseu, Europa mai poate achiziţiona gaze şi din alte zone. Turcia are aici un rol esenţial, mănunchiul de conducte strângându-se pe teritoriul său. Prima sursă ar fi Iranul, care deja vinde gaze Turciei. A doua sursă ar fi Irak+Kurdistanul irakian, conductă în care se poate accesa şi zona Golfului Persic. A treia sursă ar fi conducta Levantin, prin care se poate aduce gaz din Egipt şi Siria.

vineri, 23 ianuarie 2009

Marea diferenţă dintre ţigară şi ţigaretă

"Dă-mi şi mie o ţigară" spune un coleg unui alt coleg. Şi primeşte o ţigaretă. Nu se supără şi nu atrage atenţia. În fapt nici el, nici cel care i-a dat-o nu şi-au dat seama. Era vorba despre o ţigaretă. Nu despre o ţigară. Deşi pe pachet scrie clar "conţine 20 de ţigarete", românii nu se prind că înăuntru sunt chiar ţigarete, ceea ce scrie. Nu ţigări. Cu toate astea, românii continuă să folosească termenul "ţigară" referindu-se la obiectul "ţigaretă". Şi totuşi cum definesc românii "ţigara"? Răspuns: prin termenul "trabuc". Uneori vor să facă o separaţie clară şi întăresc spunând "ţigară de foi". De parcă ar exista o ţigară din tocătură de resturi din frunză de tutun. Eu prefer să am proprietatea termenilor şi să nu mă joc cu cuvintele, aşa că o să-i zic "ţigara", nu "trabuc". Mai ales ca astfel, o legam direct de mayaşi, care au inventat toată distracţia. Şi, à propos, în mayaşă se spune "sik'ar".

Dacă mă întreabă cineva dacă fumez, îi spun că "nu". Comparativ cu cei care fumează fie şi o ţigaretă pe zi, eu nici nu pot intra la socoteala. În plus, expunerea îndelungată la fumul înţepător de ţigarete ieftine este deranjant pentru ochii mei. Deşi fumez. Dar foarte rar. Atât de rar încât mi-e mie ruşine să spun că fumez. Cam o dată la câteva luni. De regulă, o dată la şase luni. Anul trecut nu am fumat decât o dată. Doar pentru că erau întrunite toate condiţiile: să fiu în compania unor prieteni, să am dispoziţia necesară, să am şi chef şi mai ales să fie o ţigară de foi. Sau să fiu acasă, singur. La o asemenea frecvenţă, nici nu pot să mă declar fumător. Mai mult un cunoscător... La o consultaţie medicală am fost clasificat direct ca nefumător după ce i-am spus doctorului care e frecvenţa şi ce fumez.

Operaţiunea
Diferenţa fundamentală între fumatul unei ţigarete şi fumatul unei ţigări este aceea că nu tragi în piept. Aroma este mult mai puternică, gustul este plin. Nu ai nevoie să îţi intre în ultima alveolă fum ca să poţi simţi ceva. Ţigara nu se inspiră, se gustă. A trage în piept dintr-o ţigară e o prostie, pentru că ţi se va părea prea tare. Prea tare, prin comparaţie cu o ţigeretă. Oricum, este o totală lipsă de maniere, ca şi cum ai vrea să bei pe nas. Tehnic şi fiziologic este posibil, poate să-ţi şi iasă, dar asta nu înseamnă că trebuie să o faci în public. Iar dacă nu îţi respecţi ţigara şi iei orice mahoarcă ieftină din piaţă pe care să o tragi în piept din 5 în 10 secunde, nu ai facut decât o bătaie de joc. Mai bine îţi iei o ţigară de marcă, din tutun ales dintr-un anumit sortiment sau măcar un mix aparte, dar de origine controlată.
O altă diferenţă este aceea că nu faci cancer la plămâni. Ce-i drept, riscul de cancer persistă, pentru fumătorii înrăiţi fiind riscul de cancer la gât. În cazul fumatului excesiv sau a ţigărilor ieftine, există şi riscul unor bube urâte pe cerul gurii sau aftelor. A nu se confunda cu izbucnirile alergice ce pot să apară în gură. Poate să-ţi placă ţie gustul, dar gura ta nu suportă fumul de tutun.

Cu ţigara te porţi ca şi cum ai fi în compania unei femei aparte. Nu te arunci să treci imediat la "fapte" şi nu o execuţi rapid în 15 minute. Este un mixt al simţurilor pe care trebuie să-l savurezi cu toate... simţurile (n-am găsit altă rimă). Mai întâi o priveşti, ca să ştii cu ce anume ai de-a face. Orice fel de sortiment este, ţigara din mâna ta are o formă aparte (şi mă refer la dimensiuni); plină şi provocatoare în cazul Corona sau Churchill, subţire şi fragilă în cazul Seniorita sau Panatella, mică şi jucăuşa cum e Cigarillo. Apoi o miroşi, ca să îi simţi aroma şi să ai o idee cam ce urmează. Imperfecţiunile lăsate de mâinile torcedorului care a creat-o şi textura frunzei din wrap o fac unică. Abia apoi o aprinzi. Cu ce trebuie - e menţionat mai jos, la "Jucărele" - nu orice rahat de chibrit sau mai ales nu cu o brichetă. Bricheta impregnează ţigara cu gaze nearse sau mirosul de gaz ars şi în plus scoate un sunet care strică atmosfera. Abia la urmă se savurează, după ce s-a aprins bine, prin rotire şi pufăire şi fără grabă.

Se fumează în linişte, atmosfera depinde de muzică şi de ce ai în pahar. Amarula, Kahlúa, Blue Curaçao... dar astea-s preferinţele mele. Nu se epuizează ca şi cum ar fi ultima ţigară din lume şi trebuie să rămână o treime nefumată. Deja este prea mult fum care a trecut pe acolo cât timp ai tras din ea, aşa ca ultima treime devine mai iute şi îţi poate lăsa un gust neplăcut la final. Moment în care nu o stingi repede strivind-o de scrumieră, că nu ai terminat treaba. Ţigara nu se stinge, se lasă în scrumieră să se consume de la sine, pentru a răspândi un miros plăcut în cameră. Abia acum contează dacă este o ţigară de marcă sau ieftină, din tutun de cultură sau de specie crescută la cantitate, ca să iasă producţie multă la hectar. Comparativ cu o ţigaretă, fumul care iese în perioada în care se consumă singură este cu mult mai aromat.
Fumul de ţigară nu este deranjant, în cantităţi mici. Mirosul este o aromă specifică.

Jucărelele
O ţigară se păstrează de preferat într-o cutie anume, de lemn, numită "humidor", ce are proprietatea de a-i păstra umiditatea constantă pentru a nu se usca şi să-şi piardă astfel din aroma, devenind şi fărâmicioasă la taiere. Sau în fiolele numite "cristales" care nu permit schimbul de aer cu exteriorul, creând un microclimat specific. Deşi arată practic la fel la ambele capete, unul este mai ţuguiat, cel din care se trage. Celalalt capăt este mai gros. Sau capătul din care se trage este închis, din fabricaţie. Se taie cu ghilotina, preferabil nu un ştift din plastic. Pentru cei care preferă "wild cigar", ghilotina nu mai este o necesitate.
Chibritul trebuie să fie unul cu băţul gros, să poată da o flamă suficient de mare cât să nu se stingă prea repede (aprinsul durează, nu este rapid ca la o ţigaretă) şi să poată cuprinde o parte mai mare din diametrul capătului exterior. Eu prefer chibriturile cu băţul lung. Nu atât de lung cât cele de şemineu :) se găsesc şi la noi. Rar, dar se găsesc.
Dacă ai cumpărat chiar şi o singură ţigară de la un magazin specializat, este de preferat să vină în pachetul specific (kit sau gift set, cum vrei să-i spui), care să conţină ce ai nevoie. Pachetul să aibă forma cartonată specifică, nu o pungă de plastic.

Calitatea
Înainte de prima ţigară, am aflat că diferenţa fundamentală este că sunt făcute din frunza de tutun. Ţigaretele sunt o tocătură din resturi. Ţigareta a fost inventată de un tip care a văzut că torcedorului îi rămâne, după ce a făcut ţigara, ceva material cu care nu are de face. Decât să îl arunce, se adună, se toacă şi se "toarnă" în forma de ţigaretă.
Din frunză, se taie uşor făşii late dinspre exterior, din partea moale a frunzei. Partea de mijloc şi ramificaţiile tari se aruncă. Să nu mai vorbim de băţul frunzei sau şi mai rău, tulpina, care se lasă deoparte din start.
Eh, cu cât mai ieftine sunt ţigaretele, cu atât mai urâtă este compoziţia. "Beţele" din ţigarete sunt părţile tari ale frunzei, iar tocătura nu provine probabil nici din aceeaşi cultura. Frunza este the real thing. A face ţigarete scumpe din tocătură de frunză bună pentru ţigari de foi este ca şi cum ai face opinci din aur. Tot încălţări de ţăran sunt.
Aşadar, ţigaretele se fac din resturile tocate care în mod normal se aruncau după ce s-au fabricat ţigările. Că tot se aruncau beţele şi tulpina, hai să le recuperăm, le tocăm şi le băgăm în producţie. Astfel, nimic nu se pierde. Gunoiul se împachetează automat în linia de fabricaţie şi se vinde sub formă de ţigarete.
În cazul tutunului, calitatea vine din Cuba. Cu timbru specific "Republica de Cuba". Semnăturile (seria Dunhill Signed) îi dau pachetului o notă mai mare de autenticitate. Conţine semnăturile (chiar semnate cu mâna lor şi datate, nu tipărite) celor care au realizat produsul finit: torcedor (rollerul), escogedor (cel care le sortează), empacador (cel care le împachetează) şi ultimo control de calidad (supervizorul).

Tipuri
Cele trei tipuri principale de tutun, ca plantă, sunt Virginia, Burley şi Oriental. Latakia este mai apropiat de Oriental, dar puternic; Perique este mai apropiat de Virginia dar puternic, de durată şi rar, Kentucky este asemănător cu Virginia, aromatic dar bun în cantităţi mici deoarece conţine cea mai multă nicotină, Havana este mixul cubanez de subsortimente Virginia care cresc pe insulă. Tipurile Spice şi Cavendish nu le pot include la tipuri de plantă, deoarece ţin mai mult de procedeul de mixare.
Dacă nu găseşti ceva cubanez, e bun şi dominican. Dacă e cubanez şi tutunul nu provine din Vuelta Abajo, e bun şi Vuelta Arriba. Cele doua companii mari cubaneze sunt Habanos şi Cubatabaco. Marca Guantanamera de la Habanos este mai uşor de găsit în Europa. Agio Cigars are destule sortimente, realizate în principal cu tutun cunoscut ca "olandez", în fapt provenit din Indonezia (fostă colonie olandeză). Pentru început, un mic Cigarillo marca Panther ar fi recomandat.

Puţină istorie
Primul european care a dat cu nasul de tutun a fost Cristofor Columb. A primit de la indigenii din tribul Arawak, pe insula San Salvador din arhipelagul Bahamas nişte cadouri: fructe, suliţe din lemn şi "nişte frunze uscate". Echipajul a mâncat fructele, a dus lemnele în cală în scopul de a le utiliza pentru foc şi a aruncat frunzele. Era 12 octombrie 1492. Primul european care a fumat a fost Rodrigo de Jerez, din echipajul lui Columb. El a observat împreuna cu Luis de Torres că nativii fumează, în noiembrie 1492. Nu au înţeles de ce arawacii "beau" fumul din "sulurile de frunze uscate". Întors în Spania ca fumător convins, Jerez a fost primul european care a fumat în Europa. Vecinii şi locuitorii din oraşul său s-au speriat ca scotea fum pe gură şi pe nări. Retrograda prin definiţie şi încuiată la minte, biserica catolică a reacţionat şi Inchiziţia l-a aruncat şapte ani la închisoare pentru ca părea posedat de diavol, iar fabricarea ţigărilor şi aprinderea lor părea vrăjitorie. Ramon Pane, din echipajul lui Columb în cea de-a doua călătorie a observat pipa. El a fost primul care a vândut tutun în Europa. Amerigo Vespucci a observat în 1499 ca nativi mestecă tutun.
Nativii din America de Nord (sioux, comanche sau apache) preţuiau tutunul şi-l fumai în pipă. Ia măcar exemplu de la ei, ştiau ei ce ştiau, nu degeaba a ajuns până la noi expresia "a fuma pipa păcii". Pentru parafarea unei înţelegeri după un conflict, se punea în pipă cel mai bun tutun. Fumatul pipei între cei doi şefi de trib era considerat drept momentul care marca liniştea. Tutunul de calitate se consumă în linişte, nu se fumează când eşti plin de nervi. Pentru nervoşi există ţigaretele făcute din tocătura de resturi.
PS
Ţigara crudă, fără umidificare, nu e mare delicatesă. Mi s-a părut doar o curiozitate, dacă vrei să vezi de curios cum e gustul înainte de a fi complet.
Fumează responsabil. Şi nu de nervi. Relax.

miercuri, 21 ianuarie 2009

Să mai şi glumim: Disneyland o celebrează pe Mihaela Rădulescu

Cine spunea că Mihaela Rădulescu nu e centrul universului? Îi place să apară peste tot şi să fie adulată de mase de oameni. Oricine scrie ceva care nu este de bine despre ea, se alege cu un proces. Sunt curios dacă ar intenta un proces cuiva care i-ar spune ca e o procesomană. De exemplu, eu cred că e o procesomană. Ar fi tare sa-mi intenteze proces pentru a obţine o sentinţă definitiva şi irevocabilă conform căreia nu este procesomană şi nu da oamenii în judecata pentru orice.

Probabil că lumea în care s-ar simţi bine ar fi Coreea de Nord, în locul lui Kim Yong-Il, unde obligaţia tuturor cetăţenilor e să-şi slăvească preşedintele cică egal cu ei. Până atunci, printr-o metodă de para-pshiho-cucu am reuşit să-i extrag din creier ce-a visat noaptea trecută:



În perioada 2000-2004, circula bancul următor:
- Domnule doctor, am o problemă. Deschid televizorul - Adrian Năstase. Deschid radioul - Adrian Năstase. Deschid un ziar - Adrian Năstase. Deschid o revistă - Adrian Năstase. Deschid calculatorul - Adrian Năstase.
- Toată România are problema asta. Nu vă îngrijoraţi.
- Păi am cumpărat o conservă. Să o deschid?

Cred că merge şi acum, dacă schimbăm numele personajului.

marți, 20 ianuarie 2009

UPDATE: Împărţirea administrativ-teritorială a României

Una dintre metehnele conducătorilor rupţi de realitate şi/sau absolutişti este personalizarea ţării pe care o conduc. Exemplele sunt destule. Ultimul din istoria României este Nicolae Ceauşescu, care a rămas până la moarte în suflet cu uimirea pe care a avut-o când a venit prima dată în Bucureşti şi a văzut clădiri înalte. A crezut ca bunăstarea înseamnă să locuieşti la bloc şi după ce a devenit preşedinte a mutat aproape un popor întreg în blocuri. Preşedintele de acum Traian Băsescu vrea să facă o noua împărţire administrativă pe motiv că sunt prea multe judeţe şi că s-ar cheltui bani mai puţini pe administraţie. Pesemne că oameni precum Căşuneanu, Umbrărescu, Cazacu sau Cocos ar vrea nişte felii mai mari şi le fac cu ochiul banii pe care îi consumă acum administraţia celor 41 de judeţe plus municipiul Bucureşti. Un yesman precum Vasile Blaga (în scurtele perioade în care nu e băut) îi ţinea isonul la momentul în care guvernul Boc depunea jurământul. "Aşa e" zicea către colegul de guvern de peste umărul sau drept când preşedintele îşi prezenta punctul de vedere înm discursul inaugural. În planurile lui Traian Basescu, judeţele dispar şi sunt înlocuite de regiuni pentru că "hă, hă, hă, nu sună bine judeţul Ardeal, hă, hă, hă".

Interesant este că şi Adrian Năstase a avut aceeaşi obsesie când era prim-ministru. Motivul lui era că "nu ştiu, împărţirea administrativă este veche, desigur; judeţele astea sunt de la Decebal şi Traian, fireşte". Sunt prea vechi. Ceea ce nu ştie Năstase este că judeţele provin cam de la 1400 în Ţara Romaneasca şi de la 1500 în Moldova, unde se numeau ţinuturi. Oricum, asemănările dintre Adrian Năstase şi Traian Băsescu nu se termină aici. Ambii avizi de putere, ambii apărau peste hotare interesele României socialiste înainte de 1989, ambii duri cu subalternii şi linguşitori cu şefii, ambii şi-au apreciat public şeful pentru a-l ataca mai târziu, ambii au de satisfăcut interesele comerciale ale celor cam 40 de "băieţi deştepţi" care îi susţin pe fiecare în parte.

Şi mai interesant este că şi Nicolae Ceauşescu a venit cu o nouă organizare administrativă, când era mai tânăr, în 1968. O hartă care modifica fundamental harta pe care o trasase cu 20 de ani înainte mentorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Partea bună a fost reinstituirea judeţelor. Înainte de el, Carol al II-lea a trasat, în 1938, la instaurarea dictaturii sale personale o nouă hartă administrativă. Peste gard, Vladimir Voronin a aruncat la coş judeţele abia revenite în zonă după independenţa Republicii Moldova din 1991 şi a reinstaurat raioanele, de sorginte sovietică. Şi mai la est, Vladimir Putin, când era preşedinte a introdus o supra-structură teritorială între republica autonomă/ţinut/regiune şi federaţie.

În orice caz, în prezent avem 41 de judeţe şi municipiul Bucureşti, care are în ochii guvernului rang de judeţ, fiindu-i alocat un post de prefect. Ultimul judeţ (re)creat este Ilfov, redus de Nicolae Ceauşescu în 1981 la dimensiuni minimale şi transformat în braţul rural-agricol al capitalei, sub titulatura de tristă amintire "Sectorul Agricol Ilfov" (SAI).

Cum am ajuns aici
Până la reforma lui Alexandru Ioan Cuza din 1864, judeţele şi ţinuturile din "Principatele Unite Moldova şi Ţeara Românească" (aşa era numele ţării) erau mai mult nişte simple zone de împărţire a unei fascicule de putere. Nu trebuie uitat că, până în perioada modernă, voievodatele corespundeau ducatelor din vestul continentului, nu regatului. Astfel, în Ţara Românească, din feudalism până la 1864, judeţele erau conduse de un jude (uneori doi juzi simultan...), apoi de căpitan de judeţ sau ispravnic. În Moldova, ţinuturile erau conduse de pârcalabi, deveniţi apoi ispravnici. Atribuţiile lor erau militare, judecătoreşti şi administrative. Mai jos, împărţirea administrativă a Moldovei, în perioada lui Ştefan cel Mare:
Mai exact, la 1483:
În 1864, ţinuturile din Moldova sunt redenumite judeţe, precum în Ţara Românească şi apar Consiliile Judeţene. Judeţele vechiului regat au funcţionat în această forma (cu câteva modificări ale legii administraţiei) până în 1925, la următoarea reformă administrativă cu implicaţii structurale. Împărţirea administrativă antebelică a României:

În Transilvania, voievodatele românilor sunt ocupate succesiv de regatul maghiar începând cu anului 900, fiind înlocuite apoi cu comitatele maghiare. Sigur ca în prezent, transpunerea în teritoriu a voievodatelor de secol 10 ar fi total disproporţionată. Fără accente naţionalist-şovine, mai ales după o mie de ani, nu trebuie uitat că românii avea voievodate şi în teritoriul dintre Tisa şi Dunăre. De altfel, primul voievodat căzut sub loviturile maghiarilor a fost cel al lui Salanus, nume izbitor de latin, ce conducea un teritoriu aflat aflat fix între Tisa şi Dunăre, în partea sudică a pustei; nu este menţionat în cărţile de istorie româneşti, dar apare în "Gesta Hungarorum". Comitatele maghiare au suferit numeroase modificări, atât în perioada Regatului Ungariei de până la Mohacs (900-1526), cât şi în perioada vasalităţii faţă de Turcia a principatului Transilvania (1571-1711), dar şi în perioada apartenenţei directe la Austria (1711-1867). Ultimele modificări ale comitatelor au avut loc după instaurarea monarhiei dualiste în Imperiu şi includerea Transilvaniei în noul regat al Ungariei, membru al Austro-Ungariei. Statul se numea Austro-Ungaria, în timp ce statele componente erau Imperiul Austriei, Regatul Ungariei (ce includea Regatul Croaţia Slavonia) şi oraşul liber Fiume. În timp ce Ungaria era împărţită în zeci de comitate, Austria era împărţită în landuri (ca şi acum), dintre care unul era "Bukowina". Sună cunoscut? Sigur, în limba română, termenul de "land" se traducea prin "ţară a coroanei".

Detalii despre comitatele din Ungaria de-a lungul timpului: aici. Mai jos, ultima împărţire administrativă a Ungariei, în perioada statului dualist. În interiorul hărţii este trasat conturul Ungariei rămase după împărţirea de la Trianon. Dincolo de restul comitatelor, observaţi comitatele aferente regiunii Transilvaniei.
Peste Prut, Basarabia, preluată de la Moldova în 1812, făcând abstracţie de scurta prezenţă a judeţelor din sud înapoi în Moldova până la 1878, teritoriul a făcut parte din gubernia Novorosiisk. Între 24 ianuarie-27 martie 1918, în teritoriul desprins din Rusia a existat Republica Democratică Moldovenească.
După 1918, a fost păstrată temporar administraţia din regiunile noi, după cum urmează:

De observat mai sus că se păstrau menţionate regiunile istorice, în limite destul de clar definite. Reforma administrativă din 1926 aduce judeţele în toată România şi retrasează o parte dintre acestea. Între 1926-1938, România a arătat aşa (explicaţii detaliate pe judeţe sunt disponibile aici):
În 1938, regele Carol al II-lea îşi impune dictatura personală. În perioada absolutismului carlist, democraţia parlamentară se restrânge la un Consiliu de Coroană lărgit, în timp ce pluripartitismul se reduce la Frontul Renaşterii Naţionale, partidul personal al regelui. După modelul german din epocă (restructurarea administrativă a landurilor în gau-uri), Carol al II-lea impune o modificare a hărţii administrative după bunul plac. Astfel, ţinuturile reapar, dar de data aceasta nu doar în Moldova şi nici nu înlocuiesc judeţele ci devin o suprastructură între judeţ şi stat, deposedând judeţul de o parte din putere. Nu trebuie uitat faptul că în perioada interbelică mai exista şi plasa, o formă administrativă între judeţ şi comună. În perioada primei dictaturi prin care România a trecut în secolul 20, harta administrativă a ţinuturilor arăta astfel:
Rapturile teritoriale din vara lui 1940 pun capăt regimului de paradă al lui Carol al II-lea. În a doua sa domnie, regele Mihai elimină ţinuturile şi redă judeţelor forţa administrativă, sigur, în teritoriul restrâns al perioadei 1940-1941. În răstimp, Ungaria reorganizează Transilvania de Nord preluată de la România, alături de celelalte teritorii anexate de la vecini, rezultând următoarea împarţire (pentru Transilvania de Nord, valabilă între 1940-1944):
In perioada interbelica, la Est, URSS a dus continuu o politica de recuperare a "teritoriilor strabune pierdute", dupa cum spunea propaganda sovietica. Teritoriile erau cele pe care Rusia le-a pierdut, iar Rusia Sovietica, apoi URSS, nu le avea in administrare. Acestea erau: Finlanda (in granitele interbelice), Estonia, Letonia, Lituania, partea Poloniei provenita de la Rusia dupa refacerea tarii, Basarabia. Pe hartile sovietice, aceste teritorii apareau hasurate in mod aparte, cu mentiunea ca se afla "temporar sub ocupatie straina". Propaganda sovietica s-a extins si in administratie, instoria consemnand aparitia unor RSS (Republici Sovietice Socialiste) la granita cu un stat vizat, in scopul agitarii populatiei de o anumita etnie din tara respectiva si incitarea la "unirea" cu RSS respectiva, dupa ce URSS va veni sa ii "elibereze de sub jugul capitalist". Astfel, pentru tinta Finlanda a fost creata momeala numita RSS Carela, pentru tinta Polonia a fost creata momeala RSS Bielorusa, iar pentru tinta Basarabia a fost creata RSSA Moldoveneasca. Republica Sovietica Socialista Autonoma ocupa doar o fasie din teritoriul dintre Nistru si Bug, locuit de romani. Hartile sovietice aratau asa (observati teritoriul-tinta hasurat):
Dupa anexarea Basarabiei si Bucovinei de Nord, sovieticii unesc pentru cateva zile teritoriul capturat de la Romania cu RSSA Moldoveneasca, bineinteles cu manifestari de voiosie si explozii de bucurie regizate de propaganda. Notabile raman discursurile unor minuscule oficialitati locale care imbratisau armata sovietica cu fraza "de 22 de ani va asteptam", pentru a spune apoi armatei romane un an mai tarziu "de un an va asteptam". RSSA Moldoveneasca este reorganizata in scurt timp in RSS, asadar desprinsa de RSS Ucraineana, si redesenata in granitele de azi ale Republicii Moldova. Astfel, la iesirea si RSS Ucraineana, Moldova sovietica pierde o jumatate din fosta "momeala" (inclusiv fosta capitala a RSSA Moldovenesti, Balta), Bugeacul (teritoriul de sud), o parte din judetul Hotin si Bucovina de Nord. Hrusciov, originar din Ucraina, si-a adus aminte de perioada tulbure din 1917-1918 cand Ucraina de Vest a detinut pentru trei zile in administrare nominala Bucovina de Nord si a cerut reinstituirea frontierei de atunci. Modificarile RSSA Moldovenesti sunt urmatoarele (in interiorul teritoriul figureaza raioanele, unitate administrativa de tip sovietic):
Intre 1941-1944, in perioada "razboiului impotriva comunismului" cum era denumit in Romania conflictul cu URSS, judetele trec Nistrul, iar Transnistria reintra dupa circa 450 de ani in administratie romaneasca. Judetele din teritoriul dintre Nistru si Bug au fost urmatoarele:

Între 1941-1944, hartă României a arătat un pic mai ciudat decât ne-am obişnuit. Este redată mai jos harta ce conţine rezultatele referendumului din 1941, cu proporţiile etniilor pe judeţe.

Dupa terminarea razboiului si instaurarea regimului comunist, Romania pierde impartirea din perioada democratica, deoarece judetele erau prea vechi (suna cunoscut?). Mai exact, dispar cele 58 de judete ramase dupa razboi, cu tot cu cele 424 de plasi si 6.276 de comune rurale si urbane in favoarea celor 28 de regiuni (unde era inspiratia lui Traian Basescu), compuse din 177 de raioane, 148 de orase si 4.052 de comune, aratand intre 1950-1952 dupa cum urmeaza (de observat regiunea "Stalin" in zona Brasov-Covasna):

In 1952, prin comasari, in scopul reducerii cheltuielilor cu administratia (suna cunoscut?) numarul de regiuni se reduce la 18, aparand ca element de noutate Regiunea Autonoma Maghiara in zona Mures-Harghita-Covasna (iata ce guvern a venit prima data cu ideea autonomiei in Harghita si Covasna). Intre 1952-1956, Romania a aratat asa:
Intre 1956-1960 a fost o perioada intermediara in care singurele modificari au fost disparitia regiunilor Arad (unita cu Timisoara in Regiunea Banat) si Barlad (impartita intre Bacau, Iasi si Galati). In 1960, se reduce iarasi numarul de regiuni, la 16 (URSS avea nevoie de mai multe resurse din tarile ocupate), iar Regiunea Autonoma Maghiara devine Regiunea Mures-Autonoma Maghiara:
Pentru a se reveni la judetele traditionale a fost nevoie ca la putere sa vina comunistii din factiunea lui Nicolae Ceausescu, cu o constiinta mai mult nationala si mai putin aservita URSS. Astfel ca, in 1968 a fost vehiculat urmatorul proiect, al celor 35 de judete:
În final, se acceptă o variantă cu 39 de judeţe, destul de asemănătoare cu harta de astăzi, numai ca judeţul Ilfov era foarte extins, după cum se vede în harta de jos. Împărţirea a fost valabilă între 1968-1981, când judeţul Ilfov a fost redimensionat şi i s-a dat numele de "Sectorul Agricol Ilfov". Au apărut judeţele Giurgiu (moştenitorul vechiului judeţ Vlaşca) şi Călăraşi (complet nou). Ultimul ocupa jumătatea sudică din Ialomiţa şi o bucată din Ilfov, în timp ce Ialomiţa a muşcat şi ea ceva din Iflov.
Harta din 1981 este, ca spaţialitate, valabilă şi astăzi. Singura modificare a apărut în 1995, când Sectorul Agricol Ilfov a redevenit judeţ.
După părerea mea, cea mai la indemana solutie ar fi revenirea la judetele interbelice, de dinainte de aparitia regiunilor. In plus, regiunile istorice au diferente de dezvoltare, economice si sociale intre ele, in unele cazuri chiar educationale si in toate cazurile de grai. Aparitia unei unitati administrative intre judet si stat ar fi benefica, fie ea si regiune/provincie, dar cu conditia unor atributii clar definite si cu pastrarea judetului. Impartirea administrativa ar veni cam cum e harta de mai jos (nu am desenat-o eu, am gasit-o). Cu rosu sunt judetele de acum si cu linie punctata judetele interbelice de dupa reforma administrativa din 1926. Cu culori sunt reprezentate regiunile: Dobrogea, Moldova, Bucovina, Muntenia, Oltenia, Banat, Crisana, Maramures si Transilvania. Singura modificare ce nu ar strica ar fi evidentierea capitalei in mod aparte, la nivel de judet, inghitind comunele si orasele limitrofe si formand judetul Bucuresti, astfel incat prefectul sa fie prefect si in Voluntari, sa nu se suprapuna peste primarul general. In plus, la nivel de regiune, judetul Ilfov si acest judet Bucuresti ar forma regiunea Bucuresti, separata de regiunea Muntenia. In Austria exista landul Viena, in Germania exista landul Berlin, in Franta exista Ile-de-France, in Spania este Comunidad do Madrid, in Belgia este Brussels-Capital Region si exemplele pot continua.
De asemenea, în cazul unor modificări ale graniţelor care ar duce la integrarea Republicii Moldova în România, particularităţile acestui teritoriu pot fi păstrate prin crearea unei noi regiuni/provincii care să poarte denumirea istorică de Basarabia, dar care să acopere teritoriul R. Moldova dintre Prut şi Nistru.

Cu probleme mult mai mari decât teritoriul aflat sub administraţia efectivă a guvernului de la Chişinău este spaţiul dintre Nistru şi actuala graniţă a R. Moldova cu Ucraina, acolo unde nu se suprapune acestui fluviu, spaţiu în care activează nerecunoscută de nimeni Republica Moldovenească Transnistreană, mai pe scurt Transnistria. Atât din motive actuale evidente (spaţiu situat în afara legii, exercitarea unei democraţii de paradă şi criminalizarea excesivă la practic toate nivelurile administraţiei de la Tiraspol), cât şi din motive istorice (administrarea de facto a teritoriului de către voievodatul Moldova în urmă cu 500 de ani, dar cel mai recent exemplu este administraţia românească a Transnistriei din perioada 1941-1944), cred că se impune crearea celei mai estice regiuni/provincii a unei astfel de Românii lărgite sub numele de Transnistria, împărţită la rândul ei în judeţele din 1941-1944, pe teritoriile care nu sunt în Ucraina. Părţile de judeţ (ca în cazul judeţului Durostor) se includ în judeţele vecine. Ar rezulta astfel trei judeţe acolo, de la nord la sud: Râbniţa, Dubăsari şi Tiraspol.

Eventuala integrare a R. Moldova aduce o altă problemă, cea a UTA Găgăuzia. Având în vedere faptul că acest spaţiu nu are istorie, iar principiul istoric este cel folosit în demonstraţie, soluţia ar fi un referendum la nivelul fiecărei localităţi din Găgăuzia actuală (procent minim de rezultat favorabil 55%, ca în cazul referendumului pentru independenţa Muntenegrului, pentru eliminarea situaţiilor limită aduse de o majoritate de 50%+1 vot), pentru a se observa exact ce localitate doreşte să fie integrată judeţului istoric (implicit regiunii/provinciei Basarabia) şi care doreşte să rămână în structura actuală. Cum Constituţia României nu permite (şi nici Constituţia din 1923 nu a permis) autonomia, nu rămâne decât ca Găgăuzia să fie considerată o altă regiune/provincie.

Abia acum s-ar ridica problema Ţinutului Secuiesc. În definitiv, dacă un referendum la nivel de localitate (acolo unde există comitete de iniţiativă cu un număr consistent de semnături, nu ştiu, să zicem 10% din populaţia cu drept de vot...) ar hotărî înfiinţarea regiunii/provinciei Secuime, dacă oamenii doresc asta... de ce nu?

Pentru restul teritoriilor care au făcut parte din România între 1918-1940, soluţia ar fi reconfigurarea judeţelor interbelice şi integrarea în regiunea/provincia istorice (Bucovina pentru Bucovina de Nord, Moldova pentru Herţa, Basarabia pentru Bugeac, Transnistria pentru Transnistria deţinută în prezent de Ucraina, Dobrogea pentru Cadrilater).

Dincolo de aceste aspecte, integrarea în România a acestor teritorii nu este singura soluţie care să atragă libera circulaţie a mărfurilor, capitalului şi a oamenilor în aceste spaţii. Integrarea în Uniunea Europeană - apoi, on the long run, în spaţiul Schengen - a Ucrainei şi a R. Moldova (precum şi decriminalizarea şi relegalizarea Transnistriei) ar atrage după sine libera circulaţie între România şi toate teritoriile pe care le-a deţinut până în 1944. Naţionalism-şovinismul şi revizionismul nu mai sunt funcţionale în spaţiul Schengen.

UPDATE: Împărţirea administrativă în Republica Moldova
Din 1991 până în 1998, Republica Moldova a rămas cu împărţirea pe raioanele de model sovietic, moştenite din perioada ocupaţiei. Singura modificare a fost efectuată în 1994, când a apărut Unitatea Teritorială Administrativă Găgăuzia.
Modificarea structurală a fost realizată în 1998, când acest teritoriu a revenit la judeţe. Deşi nu aveau limitele judeţelor din perioada interbelică, totuşi a fost un pas înainte spre desprinderea de trecutul roşu. Nici în România, judeţele nu mai corespund cu limitele din perioada interbelică, ca urmare a succesiunii de reforme administrative din perioada comunistă.
După 2003, administraţia comunistă a readus împărţirea administrativă de origine sovietică, chiar în acelaşi model de tristă amintire, pe raioane (cu mici modificări). În prezent, harta administrativă a Republicii Moldova este următoarea:
Mulţumiri lui Copacinschi pentru informaţii. Pentru mai multe detalii suplimentare despre împărţirea administrativă a Republicii Moldova, rog citiţi primul comentariu.

View My Stats